Galerie foto
Au trecut trei ani de la lansarea noii generaţii Civic şi iată că a venit vremea unui facelift. Dar ce să schimbi la o maşină şi aşa revoluţionară? |i, totuşi, o restilizare nu se face doar de dragul restilizării. Vedem în continuare de ce s‑a făcut
Îşi protejează clienţii
Dacă n‑ar exista de ani buni obiceiul ca, undeva la mijlocul ciclului de viaţă, un model să suporte un facelift probabil că Honda nici n‑ar fi recurs la o asemenea iniţiativă. Ce să‑i facă acestei maşini la exterior? Nu‑i suficient de în pas cu tendinţele actuale? Pentru cei care răspund afirmativ chiar că mare lucru nu avea de intervenit, iar pentru ceilalţi nici n‑avea rost să se complice datorită simplului fapt că ei văd modelul ca pe unul al viitorului, nu al prezentului.
Aşadar, de ce s‑o modifici? De ce să schimbi echipa cîştigătoare în meciul următor? De ce să rişti să strici ceva care merge foarte bine doar de dragul schimbării? Luînd toate aspectele enumerate în considerare, Honda cred c‑a procedat exact cum fac mărcile premium ce se respectă. S‑a gîndit la posesorii de Civic pînă la facelift, cărora nu le‑ar fi picat prea bine c‑au rămas cu un model în urmă dacă schimbarea, mai ales la faţă, ar fi fost izbitoare.
Intervenţie rafinată
Honda a operat mici modificări în exterior. Trebuie să fii un fin cunoscător ca după ce ai dat o tură în jurul maşinii să rosteşti dintr‑o suflare schimbările pe care le‑ai observat. S‑a intervenit puţin, pentru un plus de rafinament, iar multitudinea de privitori poate nici nu va remarca vreo schimbare. În faţă, zona din jurul siglei nu mai e din sticlă, iar la lămpile spate au apărut LED‑urile. Trebuia ţinut pasul cu moda, dar trebuia ţinut cont de faptul că maşina asta chiar arată foarte bine, iar dacă e vorba de modificat ceva atunci tare grea misiune au designerii ce lucrează la viitoarea generaţie. Au doar două variante la dispoziţie: ori desenează ceva ce nu s‑a mai văzut, ori vor face pasul înapoi.
|i în interior schimbările sînt la fel de puţine. Dar şi acolo ce să‑i fi făcut? Să fi transformat bordul de navă spaţială în ce anume? Tot la chestii de fineţe s‑a apelat. Ceva material schimbat pe mînerul portierei, apariţia butonului care comandă senzorii de parcare şi cam atît. Totul e atît de la locul său încît doar rău intenţionat să fi fost cineva pentru a comanda un alt gen de schimbare.
Distanţe comprimate
Dacă am cam lămurit detaliile ce privesc facelift‑ul trebuia constatat dacă maşina a rămas aceeaşi bombă pe roţi, aceeaşi furnizoare de adrenalină, mereu în stand‑by, gata să‑ţi ofere totul la o simplă pişcătură de pedală. Ca şi la testul de acum trei ani, am condus modelul dotat cu motorul pe benzină de 1,8 litri şi 140 CP. Parcă‑i un atlet care aşteaptă pistolul de start, dar nu la linia de start, unde să fie atenţionat că va urma să audă sunetul pe care‑l visează pentru o plecare perfectă, ci aşteaptă un start care poate veni oricînd. De asta păşeşte doar pe vîrfuri, nerăbdător să plece ca din puşcă. Cam aşa am simţit din nou Civicul. Parcă ţopăind de nerăbdare să‑ţi arate bucuros tot ce poate. Iar la apăsarea acceleraţiei simţi că parc‑ai sta pe covorul fermecat gata să te poarte oriunde.
Nici n‑am stat pe gînduri şi cum am urcat în maşină am şi luat‑o spre drum întins. Distanţele parcă se comprimă cu o asemenea maşină, nu doar puternică, ci gîndită să te ajute să nu scazi acceleraţia decît dacă este imperios necesar. Nu să calci frîna pentru orice tentativă de curbă. Nu. Maşina se aşează pe drum ca o plăcinţică în tavă, pe care o pui cu mîna la locul său. Aşa şi Civic. Parcă o aşezi cu mîna pe traiectoria impusă, numai că mîna stă pe volan şi comandă tacticos ce şi cum ai nevoie.
Direcţia parcă aş fi vrut‑o totuşi ceva mai fermă la viteze cu trei cifre, iar după 4.000 ture motorul sună a sportiv ce pare pe ultima sută de metri. Cutia cu şase trepte nu întîlneşte nici un impediment în a doza convenabil puterea transmisă de energicul propulsor. Rapoartele mi s‑au părut bine echilibrate şi n‑aş putea spune că o treaptă este mai lungă sau mai scurtă, ci că le lungeşti sau scurtezi după moft. Vrei performanţă, adrenalină, sportivitate? Le lungeşti după bunul plac. Vrei consum moderat de combustibil? Le scurtezi, dar e bine să asculţi şi de sfatul maşinii.
SHIFT, sfătosul maşinii
Ca şi la Jazz, pe care l‑am testat la începutul acestui an, şi la Civic Hatchback am întîlnit SHIFT pe display, el indicînd momentul optim pentru a schimba vitezele, crescător sau descrescător. Prin oraş chiar am ascultat de el. Pe alocuri l‑am mai ignorat, pentru că maşina, manevrabilă, chiar îmi dădea ghes să fiu un tip descurcăreţ, în sensul bun al cuvîntului. Dacă găseşti turaţia în zona unde cuplul îşi arată colţii chiar că faci ce vrei cu maşina. Asta înseamnă să fii undeva pe la 4.000 ture şi să calci acceleraţia cu toată nădejdea. Ieşi din impas de parc‑ai fi o bilă de biliard ce găseşte drumul spre gaură din tacul lui O’Sullivan.
Revenind la consum, SHIFT te pune să creşti vitezele cum ajungi în jur de 2.000 ture. Pare ciudat ca la vreo 50 km/h ditamai motorul de 1,8 litri să colaboreze cu treapta a şasea. Am schimbat cu emoţii şi mă aşteptam la ceva nesincronizări, dar n‑am avut parte de ele. Motorul se înşuruba la fel de imperturbabil, iar cum turaţia scădea sub 1.500 ture te punea să retrogradezi treapta de viteză. Am tot ascultat pînă cînd am ajuns de multe ori să anticipez semnalul luminos lansat de SHIFT, ba chiar şi ECO din display îmi zîmbea cu toate cele cinci beculeţe verzi, semn că mă împăcam de minune cu mediul. Consumul era de 9,1 la sută, ceea ce nu mi se pare deloc rău pentru un motor de 1,8 litri.