Galerie foto
Diamante pe pingelele papucilor
Cind am iesit de pe poarta fabricii Toyota in noul Hilux 3.0 l am aflat ca vom explora o zona rurala si anume KwaZulu Natal. Momentul plecarii noastre a coincis cu sfirsitul programului de lucru in toate fabricile din jurul orasului.
Am remarcat siruri de oameni de-a lungul drumului, o parte dintre ei merg pe jos kilometri intregi pentru a ajunge acasa. Chiar daca segregatia fortata s-a incheiat de mai bine de 15 ani, muncitorii de culoare inca locuiesc la distante destul de mari fata de centrele economice, in comunitati aflate la distanta fata din clasa medie (majoritar) alba.
Si daca nu mergeau pe jos inspre casa, formau niste cozi pentru a astepta un taxi, acestea fiind la o distanta ca de la cer la pamint fata de taxiurile negre din Londra. Aici taxiurile sint niste microbuze minuscule sau pick-up-uri acoperite ce pot transporta 10, 12 chiar 15 oameni odata, toti inghesuiti la un loc. Este o imagine de neuitat in momentul cind treci pe linga aceste "masini" ale caror suspensii sint solicitate la maxim datorita greutatii oamenilor si cu un esapament care "arunca" o groaza de fum.
Aceste taxiuri fac kilometri intregi in fiecare zi, in ciuda faptului ca ele arata de parca ar fi scoase de la fiare vechi. Asa cum sint, oamenii de culoare nu se pot lipsi de ele datorita faptului ca ii ajuta sa parcurga acei kilometri pentru a ajunge la serviciu si apoi spre casa. De asemenea reprezinta o afacere profitabila si pentru patroni, deoarece ei investesc banii cistigati in alte masini pick-up pentru a le face ulterior taxiuri. Si soferii sint astfel fericiti pentru ca au in felul asta ei o alternativa importanta la lucrul la fabrica (daca sint norocosi) sau la somaj (daca nu sint), venitul lor fiind mai mare. Contributia lor adusa comunitatii oamenilor de culoare, mai ales in zonele rurale, este enorma.
Al doilea lucru pe care il remarci mergind cu masina este faptul ca soferii sud-africani sint foarte politicosi comparativ cu altii din alte tari. Drumul N2 pe care ne indreptam spre nord avea doua benzi de circulatie enorme, care insa s-au transformat pe nesimtite in doua benzi extrem de strimte cu unele spatii de depasire din loc in loc, marcate cu galben. Cind vrei sa depasesti, acestia trag pe aceste spatii marcate, iti fac tie loc sa treci fara a comenta in vreun fel sau altul, tu depasesti si le multumesti semnalizind, ba mai mult, iti si semnalizeaza cu luminile drept raspuns. Acest lucru nu se va intimpla niciodata pe strazile din Bucuresti.
Furturile de masini, un mod de viata
O alta diferenta ce deosebeste reteaua de drumuri a Africii de Sud cu cele europene e faptul ca nu prea ai unde sa opresti pe dreapta ca sa faci o pauza. De fapt, te poti opri pe la chioscurile ce pigmenteaza drumurile importante, dar te supui unui risc major de a ti se fura masina.
Furturile masinilor reprezinta blestemul Africii de Sud moderne. Este un lucru foarte comun si una dintre cele mai populare activitati a clasei infractoare. Inainte sa plecam pe un astfel de drum am fost avertizati sa nu oprim la marginea drumului. Se foloseste un truc foarte vechi si anume: tu opresti la un chiosc de unde iti procuri ceva de mincare sau orice altceva, cineva sare pur si simplu in masina la tine si iti fura masina efectiv cit tu nu esti atent. Drept urmare, asta are si un rezultat. Armele de foc sint la indemina oricui in Africa de Sud, de aceea populatia alba este inarmata pina-n dinti pentru a-si apara astfel proprietatile. Drept consecinta, si infractorii sint bine "utilati" pentru a-i scoate de pe proprietatile respective. Daca incerci sa te aperi in timp ce ti se fura masina e ca si cum te-ai pune singur in pericol, pentru ca de cele mai multe ori sfirsitul este tragic.
Dupa citeva ore de mers pe drumuri asfaltate bine intretinute, venise timpul sa ne indreptam spre un drum de tara care mergea spre o alta Africa de Sud si anume a populatiei rurale, cu orase foarte sarace, unde rata somajului este de 60%, iar cea a infectarilor cu HIV si SIDA de 35%.
Primul semn al saraciei este drumul foarte prost care nu reprezinta altceva decit niste urme de roti pe pamintul rosu, si care lasa in urma nori de praf dupa ce treci pe acolo. Pe masura ce mergi, te trezesti ca esti in mijlocul unui reportaj despre saracia Africii. In acelasi timp devii un Michael Palin: nu anchetatorul spaniol amuzant si nici filosoful Michael Palin de la emisiunea Monty Python, ci acela care si-a petrecut mai mult de un deceniu mergind prin toata lumea pentru a face ce stie mai bine si anume un reportaj din aproape orice vede.
Totusi, diferenta uriasa intre a urmari o emisiune de calatorii si a fi efectiv pe continentul african este ca, in viata reala, totul are un impact mult mai puternic. Si aici nu este nici un buton pe care sa-l apesi pentru a evita sa vezi unele imagini suparatoare.
Prea multa realitate
Sa mergi prin Africa e ca si cum te-ai trezi dintr-o data din realitatea aceea imaginata de razele catodice. Iti reaminteste ceea ce este intr-adevar real si reprezinta un soc pentru sistem. Maretia cerului, lumina, si multitudinea de culori din jurul tau te fac sa te simti mai, sa zicem, viu. Si asta inainte sa vezi partea salbatica a Africii.
Dupa 48 kilometri parcursi pe acel drum plin de praf si trecind prin sate cu cocioabe acoperite din pamint si femei cu niste vase imense pline de apa pe cap, ajungem la rezervatia Hluhluwe Game. Nu sint sigur daca sa fiu sau nu ingrijorat de garzile inarmate cu pusti ce pazesc poarta. Stiu doar ca in spatele acelor porti sint animale salbatice si ca daca ramin in masina pe toata durata drumului voi fi in siguranta.
Faptul ca trebuie sa ne uitam atent dupa girafe, zebre si rinoceri ne face sa parcurgem anevoios drumul, pentru ca ele nu se gasesc acolo unde ai crede ca ar fi. Si asta presupune ca trebuie sa fim atenti si pe unde mergem. Din fericire, nu e mare trafic, asa ca ne descurcam noi.
Animalele, in general, sint maiestuoase, chiar si porcii alergatori cu piciorusele lor butucanoase, cu coltii lor mici si parul nostim de pe bot. Trebuie sa recunosc ca nu sint un mare fan al naturii: in momentul cind David Attenborough apare la televizor intotdeauna am obiceiul sa iau telecomanda si sa schimb, dar de data aceasta totul e diferit.
Imi plac si elefantii si de aceea speram sa vad unul in Africa. Mergind prin Hluhluew am cercetat zona pentru a gasi acele animale mari si gri. Urma sa fiu dezamagit – si nu pentru ultima data.
Am intilnit un grup de girafe, care scotoceau dupa niste frunze ale unor copaci inalti; am mai vazut niste zebre zbenguindu-se si aruncindu-si picioarele din spate si o familie de porci alergatori, impreuna cu citiva mici porcusori draguti (ma rog, draguti in stil porcesc). Dar elefanti nu.
Aveam si majordom!
Asa ca ne-am indreptat din nou inspre parc, din nou pe drumurile rosii si pline de praf cu unele portiuni asfaltate inspre locul unde vom innopta in urmatoarele doua nopti si anume o tabara situata intr-un alt parc safari, privat, Zebra Hills, situat in apropiere de Mkuze.
Pe masura ce am intrat in parc, unii membri ai convoiului au vazut singurul elefant mascul ce a fost adus pentru a servi femelelor elefant (asa da loc de munca). Eu, neapartinind de acel convoi, nu am putut vedea elefantul si uite asa am mai pierdut o sansa. Cu siguranta nu se poate sa vin intr-un safari in Africa si sa nu vad un elefant la un moment dat, asa-i?
Cind am ajuns am fost intimpinati de un grup de oameni Zulu imbracati traditional, cintind, batind din tobe si dansind cu sulite. Am inceput sa apreciez spectacolul la care luau parte si niste femei imbracate in fuste traditionale sau mai degraba dezbracate. Ai putea spune ca sint cam mare sa-mi fie rusine de niste sini cum sint cei de pe plajele de la Marea Mediterana, dar a fost totusi destul de ciudat sa vezi doua femei cu sinii goi, dansind si scotind niste sunete pitigaiate.
Dar nu a fost mai ciudat decit momentul cind mi s-a facut cunostinta cu majordomul meu personal. Intr-adevar, stateam intr-un cort si da, eram in mijlocul salbaticiei unde niste gardieni inarmati ne pazeau zona. Dar chiar aveam un majordom si il chema Freddy si era imbracat in haine de safari si cu o cascheta facuta din seva sau maduva unor copaci.
Freddy mi-a prezentat pe scurt cum e cortul. Chiar daca stateam intr-un cort, acesta nu era ca un adapost primitiv. In afara de un pat de cort, care era foarte confortabil, mai aveam si o baie complet echipata cu o toaleta ecologica si o cada cu apa calda. Acest lucru era posibil datorita unui rezervor cu gaz montat deasupra cortului pe care Freddy il incalzea cu 30 minute inainte sa il folosesc, ceea ce insemna ca in fiecare dimineata el se trezea pe la vreo 6 pentru ca eu sa am apa calda pentru un dus in momentul cind eu faceam ochi, si anume la 7.
La cautat vinat
Drumul cinegetic incepea la 7 dimineata pentru a prinde animalele salbatice cum se trezesc. Scopul era sa vedem cit mai multe animale, in special membrii grupului "Big Five" -– lei, leoparzi, elefanti, tauri Cape si rinoceri -– numiti in acest fel deoarece sint primele 5 cele mai periculoase animale cind sint incoltite. Ideea era sa mergem impreuna cu un gardian inarmat traversind parcul cu ochii in patru pentru a fi atenti la fiecare animal ce nu se ascunde de sunetele puternice ale masinilor.
Prima zi a fost destul de productiva pentru ca am reusit sa vedem niste tauri Cape -– numiti asa datorita coltilor mari ce atirna pe afara ca o mustata, apoi am vazut un grup de rhebuck, niste animale ca niste gazele, care au sarit ca niste arcuri cum ne-au vazut, vreo doua zebre si o varietate de pasari exotice, dar din nou nici un elefant desi existau multe urme lasate de ei cum ar fi copaci decojiti si auzeam chiar sunetele lor.
Dupa o masa copioasa a fost timpul sa facem un test off-road african in adevaratul sens al cuvintului, in felul asta sa testam pe deplin capabilitatile 4×4 ale noului Hilux in ambientul sau natural. Acum sa fim si sinceri, de fiecare data cind ne gindim la cite o Toyota ne imaginam acele pick-up-uri din Africa pline de oameni decit sa ne gindim ca transporta cu ele automate AK-47 sau ca pe ele sta o mitraliera de calibrul 50 mm sau o racheta anti-aeriana. Hilux este chiar masina care transporta oamenii africani catre locurile de munca si care ajuta la transportarea alimentelor dintr-un capat de continent in celalalt si mai este renumita si pentru anduranta de care da dovada pe drumurile proaste.
Drumul nu a fost numai pentru a demonstra capabilitatile off-road ale masinii, dar totusi a fost si o buna ocazie de a vedea diversitatea si frumusetea peisajului african de la cimpii pina la munti, de unde poti vedea cele mai frumoase peisaje pina in nordul Swaziland. Cind ne-am intors spre tabara vremea era innorata si totusi dupa 3 ore de mers ne-am hotarit sa ne oprim pentru a capta niste imagini, in acel moment soarele reusise sa-si arate razele printre nori oferindu-ne niste imagini de neuitat.
O experienta umilitoare
Dupa un scurt moment in care am luat masa a urmat un tur care ne-a aratat cultura si viata oamenilor Zulu. Am fost dusi la un catun -– nimic mai mult decit niste case acoperite cu pamint fara apa curenta si curent electric -– care era atit de mic incit nu avea nici un nume.
Trebuie sa recunosc ca a fost o experienta umila. Aici stateau trei generatii, una linga cealalta, intr-o saracie de nedescris, in case de pamint fara ferestre, cu diametrul de 4-6 metri. Economia locala este practic inexistenta. Doar citeva ferme cu vaci si niste tineri mai educati care munceau ca ghizi… si cam atit.
Datorita somajului din zona barbatii sint nevoiti sa se duca tocmai in orase sau sa lucreze la minele de aur si diamante pentru a avea un loc de munca si ca sa trimita niste bani acasa. In timp ce sint plecati, acestia viziteaza prostituate, se infecteaza cu HIV, iar apoi se duc acasa unde-l transmit mai departe sotiilor sau prietenelor. Refuzul bizar -– pina recent -– al guvernului de a accepta o legatura intre HIV si SIDA a facut ca boala sa se extinda, ajungind ca gradul de infectare sa fie de 35% in KwalZulu Natal si peste tot in Africa de Sud.
Unele povesti pe care le-am auzit au fost induiosatoare: copii ramasi fara parinti, condamnati la moarte in orfelinate sau, mai rau, viata copilului scurtata datorita contactarii virusului in timp ce acesta era in pintecele mamei. Unii copii sint norocosi: unul dintre proiectele guvernului de a combate pandemia e sa le ofere celor care adopta un copil de la orfelinat un fel de venit. Din pacate, nu sint multi care accepta sa faca acest lucru, prejudecatile si lipsa de educatie asupra naturii bolii inseamna ca unii adulti nu doresc copiii unor parinti care au murit de SIDA, chiar daca micutii nu au fost infectati.
Saracia este una dintre numeroasele tragedii ale Africii, dar aceasta pare sa fie mai mare in Africa de Sud, unde ar fi trebuit de fapt sa nu existe, datorita resurselor naturale. E o tara bogata in minereuri, cu multe zone ce nu sint afectate de inundatii ce sint intilnite pe restul continentului si are unele dintre cele mai frumoase tarmuri si unde exista o multime de animale salbatice, facind-o perfecta pentru turism. Si totusi exista peste tot sate asa cum e cel pe care l-am vizitat noi.
Elefant? Ce elefant?
In timp ce ne-am intors spre tabara am decis sa ma intind putin, deoarece nu am apucat sa dorm prea bine cu o seara inainte.
Cind am ajuns m-am intins in pat unde am reusit sa dorm pentru vreo 45 minute, pina cind a sunat alarma de la telefon, la timp pentru a face un dus si a ma schimba inainte de cina. Am ajuns la zona comuna care gazduia cortul unde se lua cina si barul (da, barul -– asa cum am spus nu o duceam prea rau) cind deodata imi aud un coleg intrebind: "Ai vazut elefantul?" Se pare ca in timp ce eu dormeam elefantul mascul al parcului si-a facut prezenta in tabara noastra, unde s-a invirtit de vreo citeva ori prin jurul cortului meu si inainte de a pleca a ros scoarta unui copac, iar apoi l-a scos din radacina in timp ce colegii ii faceau poze. Se pare ca asa mi-a fost soarta, sa parasesc Africa fara a vedea un elefant.
Dupa drumul din dimineata urmatoare, care s-a dovedit a fi iarasi neproductiv din punctul de vedere al elefantilor, ne-am indreptat spre coasta de sud-est pentru a face un tur al parcului St.Lucia Wetlands cu barca. Acolo am vazut niste crocodili somnorosi, un grup de hipopotami care mergeau prin apa, scufindindu-se uneori. Frumos, dar nici un elefant.
Un drum scurt de-a lungul coastei ne-a dus spre aeroportul din Richards Bay -– unde am avut parte de o surpriza mai putin placuta. Din cauza unei zapaceli totale a agentului nostru care se ocupa de calatorii am pierdut avionul spre Johannesburg.
Cursa rapida spre Durban
Exista totusi un avion din Durban la 6,45 care dura cam o ora, deci am fi putut ajunge la timp ca sa prindem avionul din Johannesburg si ca sa ne verificam bagajele. Dar cum puteam noi ajunge in Durban?
Drumul cu masina a fost repede scos din calcul din cauza unor lucrari ce se efectuau pe parcursul acestuia. Nu erau locuri la zborurile programate spre Durban in dupa-amiaza aceea si deci a ramas singura optiune valabila un zbor charter. Am avut totusi noroc. O companie locala putea sa ne duca cu avionul pina in Durban, dar aveam nevoie de trei transporturi cu avionul pentru a ne duce pe toti 11 in Durban. Trei avioane? Da, trei avioane -– doua Cessna si un Beechcraft -– puteau sa ne duca pe toti si bagajele noastre pina in Durban intr-o ora.
Asa ca am pus bagajele in compartimentele din botul si coada avionului. Cele trei motoare s-au trezit la viata, elicele au inceput sa se invirta, am stat o perioada pe pista, iar apoi am decolat, zburind pe sub nori de-a lungul coastei spre Durban. Totul a fost emotionant, zburind asa de jos, si vazind coasta apropiindu-se cu casele ei mari cu vedere la mare.
Dupa cea mai lina si lenta aterizare pe care am simtit-o vreodata, pilotul ne-a ajutat sa ne transferam bagajele de la un avion la altul si am avut timp si de respiro.
O camioneta, o barca, un autobuz si trei avioane, toate intr-o singura zi: Michael Palin ar fi mindru. Dar nici un elefant…