Galerie foto
Opel Astra este una din cele mai atrăgătoare apariţii în clasa compactă. Nu şochează la prima vedere, dar atrage, iar motorul turbo de 1,4 litri şi 140 CP promite multe. Câtă acoperire are vedem în rândurile următoare, mai ales că deja poate fi comandată versiunea ce a suferit un facelift minor.
Soluţie pentru cotiera centrală
Rivalitatea pe care Opel o poartă cu Volkswagen nu mai are nevoie de vreo prezentare. Standardele pe care Volkswagen le ridică în permanenţă au obligat şi Opel să se mişte repede. Iar în primul rând a răspuns cu designul maşinilor sale, din ce în ce mai plăcute. Până acum vreo câţiva ani crea modele destul de anoste, care nu prea aveau nimic de transmis, dar de ceva vreme încoace situaţia s-a schimbat radical. Iar Astra nu face deloc excepţie. Vechea generaţie parcă impune o barieră între ea şi privitor. Nicidecum respect, dar nu era o maşină îmbietoare, care să te determine s-o priveşti, s-o conduci, s-o cumperi. Actualul Astra însă a renunţat la vechile straie pentru a îmbrăca altele, mai de gală. Tuşele de pe planşă parcă au prins şi viaţă, iar maşina nu doar arată plăcut, ci ar putea să-ţi spună multe, numai să ştii s-o asculţi.
Şi interiorul este plăcut, dar aici eu m-am obişnuit atât de mult cu cotieră centrală încât imediat ce urc într-o maşină fără ea îi simt pe dată lipsa. În schimb, Opel a încercat să găsească o altfel de rezolvare. A pus pe tunelul central nu mai puţin de cinci locaşe unde pot fi depozitate sticle de jumătate de litru. Înşiruite, se pot transforma într-un punct de sprijin pentru antebraţul drept. Nu pot ţine loc de cotieră, dar e mai mult decât deloc. În rest m-am acomodat repejor, chiar dacă instalaţia de climatizare am găsit-o mult mai energică decât sunt eu obişnuit. A trebuit să setez temperatura cu vreo două grade mai sus decât fac de obicei şi să pornesc la drum, pentru că abia aşteptam să văd cum se comportă motoraşul de doar 1,4 litri.
Folosind cam jumătate din căluţi
Cred că acum fac ultima trimitere la concurenţa cu Volkswagen, constructor care are şi el un motor turbo de 1,4 litri, gratulat ani la rând cu titlul de cel mai bun propulsor la cilindreea sa. Cel de pe Opel aproape că nici nu se aude când îl porneşti şi nici în mers nu prea ai şanse să-l asculţi pe la turaţii joase. Are însă suficientă forţă de cum calci pedala de acceleraţie, trebuie doar ca acul turometrului să se situeze undeva în jur de 1.000 rotaţii/minut. De obicei nu exagerez când maşina are resurse mult mai însemnate decât i-ar fi necesar şi nici de data asta nu m-am prea abătut. Doar că pe alocuri este reconfortant să ştii că poţi depăşi pe distanţe scurte, fără pic de emoţii. Nu neapărat că depăşirea ar fi un mod de a pune maşina la încercare, dar parcă nici nu-ţi convine să pierzi inutil viteză, şi de aici o grămadă de inconveniente, doar pentru că şoferul din faţa ta vorbeşte la telefonul mobil sau pur şi simplu cu pasagerul sau pasagerii din maşină şi n-are timp de văzut ce se petrece şi-n spatele său.
Motoraşul de 1,4 litri avea însă atâta suflu că aproape nu-i stătea nimeni în cale şi veţi vedea mai târziu cine s-a dat din faţa sa. Până să vă vorbesc despre asta nu m-am putut abţine să nu intru pe un drum cu pietriş pentru a vedea cam cum s-ar mişca în curbe. Accelerările violente parcă dau ca roţile din faţă să rupă aderenţa, parcă maşina nu prea mai poate fi ţinută în frâu. O frânare la fel de violentă însă nu trimite maşina pe altă traiectorie decât pe cea dreaptă impusă prin coloana de direcţie. Efectul frânării nu este unul violent, ci maşina încetineşte cu un plus de rafinament ce-i sporeşte şi mai mult confortul. Pe asfalt încerc să nu ajung în situaţii de a frâna atât de violent, dar pe pietriş maşina a răspuns tare bine încât nu cred că dincolo s-ar putea petrece altceva. M-am abţinut însă să abordez mult prea în forţă singurul viraj disponibil pe acea porţiune de drum, am revenit pe drum drept şi mi-am continuat traseul folosind probabil cam jumătate din căluţii cu care era dotată maşina.
Maşini pretenţioase puse la respect
Fără îndoială, Opel Astra este acum un model extrem de plăcut de condus. Evident, motorul îşi are rolul său la o astfel de apreciere, însă eu reveneam de acum acasă, iar drumul era plin de maşini cu număr de Italia. Câteva dintre ele îşi cam făceau de cap în trafic, dar cea mai agitată era una ce aparţinea unui constructor, tot german, dar cu pretenţii din altă clasă, deşi împărţea acelaşi segment cu Astra. Nu înţelegea cum de abia se poate ţine de un model ceva mai popular şi s-a gândit el să-şi umfle muşchii. Fumul negru scos pe eşapament a fost semnul că nu vrea să mă mai vadă în retrovizoare după ce m-a depăşit într-o localitate, dar chiar nu ştiu cum se făcea că nu reuşea. S-a tot chinuit el, dar nici eu nu mai cedam. Văzând că nu-i de glumă, s-a recunoscut învins şi s-a dat la o parte, dar nu peste mult timp m-a întrecut, cu destulă aroganţă, un SUV, culmea, acelaşi brand ca şi compacta de care vă vorbeam. Numele său începe cu iniţiala întâlnită la filmele deocheate, însă când am văzut că frânează în curbe pe care cu Astra nici nu mă gândeam să mă ajut de pedala din mijloc mi-era clar cam ce veleităţi avea şoferul. La ce maşină avea pe mână, pe care şi eu am testat-o, n-avea voie să apeleze la un astfel de comportament şi nu cred că era vorba de prudenţă din moment ce tare-i mai plăceau depăşirile.
La fel, m-am dus imediat în spatele său, să-l văd cum reacţionează. Fireşte, a accelerat, dar tot în spatele său stăteam. A îndesat piciorul şi mai tare pe acceleraţie, protejat fiind de imensa antenă. Credea că mă dă gata, dar propulsorul de pe Opel era pe fază. L-am ajuns cât ai zice peşte, dar fără să resimt vreo urmă de efort. Văzându-se probabil cu muşchii încordaţi la maximum de să-i plesnească, s-a dat şi el la o parte. Mi-a fost de ajuns să-l văd trimis în dreapta, după care am revenit la comportamentul meu normal. Să nu credeţi însă c-a fost vorba de kilometri/oră cu sutele, ceva mai mult de o jumătate peste sută. Astra însă nu-mi transmitea nici un semnal c-ar trebui să încetinesc, ci mi-a creat o senzaţie că pot accelera liniştit în continuare. N-avea însă rost, trebuia să mă mai gândesc şi la consum, care a crescut de la 6 la sută la o rulare cumva normală la 6,2 după sprinturile de care aminteam.