Galerie foto
Da, Elantra nu înlocuieşte vreun model din gamă, aşa cum a făcut de exemplu i40 cu Sonata. Exista vechea Elantra, dar zău că dacă mă puneţi să vă dau dintr-o suflare amănunte despre ea am toate şansele să mă poticnesc. Oare voi păţi la fel şi cu noul Elantra?
Numai bun pentru Europa
Am apreciat noul Elantra încă de la momentul lansării sale. Nu doar că are un design reuşit, ci pentru că se va apropia mult mai mult de pretenţiile potenţialilor clienţi decât precedenta generaţie. Deşi face parte din clasa compactă a trecut de 4,50 metri lungime, cum la fel au procedat şi alţi constructori cu modele cumva similare. Practic Hyundai are curajul să se ia la harţă cu rivali mai bine poziţionaţi deocamdată, dar care parcă n-au elanul pe care brand-ul sud-coreean l-a luat de câţiva ani. Mai precis de când s-a hotărât să arate în Europa modele cât mai pe placul europenilor. Iar Elantra cred că este un exemplu bun în acest sens, mai ales când îl privim de jur împrejur. Dacă i-ar fi schimbat şi modalitatea de aprindere a farurilor chiar că aş fi putut spune că modelul este pe deplin europenizat. Hyundai a făcut acest lucru cu i40, însă are şi Elantra suficiente atuuri pentru a fi considerat bun pentru Europa.
Spaţiu la discreţie
Dar dacă tot am amintit despre maneta de comandă a farurilor nu pot să nu remarc încă o dată modalitatea prin care Hyundai a distribuit spaţiul în interior. Se ştie că la orice maşină îţi cam faci loc după cum pofteşti pe cele două locuri din faţă, dar la Elantra, după ce te-ai făcut comod ca şofer, iar mie îmi trebuie ceva spaţiu, rămâne loc din belşug şi pentru ocupanţii banchetei din spate. Şi nu unul doar mulţumitor, de să resimţi din plin un drum de câteva sute de kilometri, ci unul mai mult decât rezonabil.
Imediat ce m-am minunat pe marginea acestui aspect am şi coborât pentru a mă convinge că s-a ajuns la compromiterea spaţiului din portbagaj. Am deschis capacul şi nu mică mi-a fost mirarea când am observat că mie mi-ar conveni să am un asemenea spaţiu, fiind cunoscut faptul că în vacanţe plecăm musai cu jumătate de casă după noi. Spaţiul a fost tare judicios repartizat şi sub capotă şi tot nu pot spune c-am descoperit cum de Hyundai a reuşit să ofere ocupanţilor atât de mult spaţiu, dar asta chiar e mai puţin important. Contează rezultatul, iar acesta este unul de toată lauda.
Rămânând un pic tot la interior, am remarcat cele două guri de ventilaţie centrale, aşezate undeva pe la jumătatea consolei centrale, mult mai jos decât pe la toate modelele pe care le-am condus, deloc puţine la număr. Nu m-am dumirit pe aproape 300 kilometri dacă le-a nimerit Hyundai locul, însă cert este că pe ele le poţi doar orienta, dar nu şi închide de tot dacă aşa ai nevoie, sau măcar să le mai domoleşti apetitul de a face răcoare, sau cald, după caz. Poate aici totuşi ar mai fi fost loc de lucrat, dar oricum instalaţia de climatizare avea un elan de a trebuit să mai urc din grade pentru a nu fi chiar frig când afară erau mai bine de 30 grade Celsius. Practic aerul condiţionat răcoreşte cu vreo două grade mai jos decât îi ceri, dar în scurt timp îl poţi anticipa pentru a obţine atmosfera pe care o consideri optimă.
Consum tare decent
Aici am cam terminat cu inspecţia din maşină. Dacă tot am zis c-am terminat nu mai spun prea multe despre instalaţia audio, ci doar că este peste nivelul clasei, şi nici că pedala de acceleraţie este înfiptă în podea, ci doar că ea trebuie călcată în funcţie de cum ţi se recomandă în bord dacă vrei să obţii un consum minim. N-am plecat eu cu acest gând, dar chiar am vrut cum se comportă motorul de 1.6 litri şi 132 CP. Călcând pedala constant, fără prea mare vlagă, display-ul îţi recomandă să urci într-o treaptă superioară cum ajungi la 2.000 rot/min. Pe la turaţia asta, în treapta a şasea, cred că ajunsesem pe la 120 km/h şi vreau să vă spun că mare din drum cu viteza asta am rulat. Am şi depăşit eu destule maşini, dar şi depăşit am fost, traficul fiind cam aglomerat, dar totuşi normal pentru o zi de sâmbătă. Mergând destul de încet, am avut un consum de 5,1 la sută, ceea ce pe mine m-a mulţumit. Cred că aş fi putut coborî şi sub 5, dar chiar nu mi-am dat deloc silinţa. La viteza amintită maşina se comportă excelent şi îţi oferă un confort la care poate nici nu te aştepţi.
Săgeata nu mai avea ce să arate
Dar la întoarcere n-am mai rezistat fără s-o văd şi cum sprintează. Am încercat eu cu viteze mai mari să-i aud motorul, dar maşina capătă un cu totul alt suflu, şi sunet, la turaţii mari, şi aş fi intrat imediat în conflict cu radarul. Nu neapărat cel aflat în maşini albe, ci cu cel din dreapta mea, mult mai vigilent. Pe ăla din maşini îl mai poţi păcăli, dar cu celălalt n-am nici o şansă. Am obţinut cu greu o derogare, am pus maşina în treapta a treia şi i-am dat pedală. A trecut de 3.000 ture, s-a dus şi peste 4.000 şi motorul începea să se facă auzit. A trecut şi de 5.000 şi deja nici nu mă mai uitam pe vitezometru că bătusem deja suta. Când mi-am aruncat un ochi pe display, vedeam eu săgeata orientată în sus, dar nicidecum în viteza imediat următoare. Nici măcar în a 5-a, ci direct a 6-a mă sfătuia să aleg. Eu am ales însă să calc acceleraţia, chiar dacă pentru asta eram nevoit să mai dau şi flash-uri celor îndrăgostiţi iremediabil de banda de lângă axul drumului. Văzând aşa ceva, săgeata s-a gândit să se retragă de tot de pe display, pentru că treaptă mai mare de a 6-a nu era în dotare, aşa că n-avea nici un rost să stea acolo afişată fără să fie băgată în seamă. Maşina se îndrepta vertiginos spre 6.000 ture când am zis că totuşi e suficient. Numai că nu eram nici pe circuit şi nici nu voiam să-mi sperii vreun partener de trafic. Cu toate astea consumul n-a luat-o la goană, ci s-a oprit undeva pe la 5,6 litri la sută, după care a coborât cuminte la cotele pe care le ştiam deja. Am revenit şi eu la fel de cuminte, spre mulţumirea „radarului” din dreapta mea, căruia îi revenise glasul după sprintul pe care abia îl încheiasem.