Galerie foto
Spatii goale.
Omul, cât trăieşte, învaţă. La un an, ai învăţat să mergi, la doi ani, ai început să faci mofturi, la trei ani, ţi-ai dat seama că locul cel mai bun din autobuz e în braţe, iar la patru ani, te-ai prins cum să-ţi legi şireturile. Şi toate astea sunt lucruri pe care le deprinzi din bun simţ, n-a scris nimeni niciodată vreo carte de genul „Învaţă mersul în 15 minute”, nu există nici un ghid „Cum să-ţi exasperezi părinţii”, să stai în braţe la cineva e bine, pentru că atunci când ai un metru cu tot cu moţul de la căciulă e singurul mod în care poţi vedea pe geam, iar legatul şireturilor e genul de chestie care are loc ca o revelaţie. La fel se întâmplă şi la cinci ani, când înveţi să desenezi – există o grămadă de reguli despre contraste şi puncte de interes şi perspectivă, dar eşti prea mic ca să te supui unui şablon teoretic. Tot ce faci este să potriveşti liniile şi formele ochiometric, apreciind regula proporţiilor într-un mod inconşient. Oricine poate face asta, cu o singură excepţie. Şi din 6 miliarde de oameni, acea excepţie este tocmai cel care a desenat Alfa Milano.
Designul părţii frontale e prea fad, e prea mult spaţiu gol între faruri şi grilă – blank, lipsă de idei. Forma e nefericit de indiferentă, lipsită de tenta ascuţit-agresivă de la 159 sau de fineţea liniilor de la 8C. De fapt, blocurile optice faţă aduc oarecum cu acelea de la a doua generaţie Toyota Prius – iar asta înseamnă un minus serios la capitolul personalitate.
Şi dacă tot vorbeam despre personalitate… Alfa Milano va avea la bază aceeaşi platformă şi va dispune de aceleaşi propulsoare ca şi Fiat Bravo – cu siguranţă asta reduce costurile de producţie şi s-ar putea să aibă un efect benefic asupra fiabilităţii, dar caracterul… sacrificat din raţiuni de management?