Galerie foto
Hyundai avea nevoie de o maşină impunătoare pentru a pătrunde şi mai adânc printre preferinţele europenilor. Grandeur este parcă prea mare, iar cei care se gândesc spre un astfel de model au cu totul alte pretenţii, însă i40 pare cât se poate de nimerit pentru a se plia pe o plajă mai largă de preferinţe. Oare numai pare?
Vârf de lance
De câţiva ani Hyundai nu mai ştie cum să le intre în voie europenilor. Dacă alţi constructori parcă s-au cam săturat de bătrânul continent, asiaticii vor să demonstreze contrariul, cum că şi aici sunt pieţe numai bune de cucerit. Şi s-au apucat serios de treabă. Au început să proiecteze maşinile chiar în Europa, pentru a se apropia cât mai mult cu putinţă de pretenţiile unor clienţi obişnuiţi cu rafinamentul. Nu le-a ieşit lor chiar din prima. Sau le-a ieşit, dar cam scump, cel puţin aşa a fost perceput Getz, model din clasa mică. Acum nici nu mai face parte din gama de modele, dar Hyundai nu s-a lăsat descurajat şi a continuat munca. A făcut-o atât de bine încât în plină criză, când mulţi alţi constructori nu mai ştiau ce reduceri să facă pentru a-şi vinde stocurile şi puneau frâu producţiei, s-a încăpăţânat să crească ritmul în care oamenii săi scoateau maşinile pe bandă. Limpede că nu de dragul clasamentelor, ci, mult mai important, pentru că Hyundai a devenit o marcă din ce în ce mai căutată, din ce în ce mai apreciată.
Lesne de înţeles că şi marketingul a jucat un rol serios, clar că şi campania cu cinci ani garanţie s-a bucurat de atenţie, dar trebuie să recunosc că şi produsele sunt din ce în ce mai bune. Cu un bagaj bogat de modele, Hyundai s-a lepădat chiar şi-n România de mantia deloc strălucitoare a unei mărci ieftine şi, tot la preţuri accesibile, a dezvăluit maşini tot mai fiabile, mai drăguţe şi mai prietenoase, ascunzând un potenţial şi resurse de nebănuit.
Poate că v-am plictisit cu această introducere, dar a trecut ceva vreme de când n-am mai testat un model Hyundai, iar i40 este cel mai mare sedan din gama pe care a trimis-o în România. Este o apariţie spectaculoasă, ce va face repede uitat modelul pe care-l înlocuieşte, Sonata, care n-a avut niciodată succes în România. Nu pentru c-ar fi fost o maşină rea, dar nici nu avea atuurile lui i40. Această ultimă creaţie vine să rupă definitiv legătura cu trecutul care în România se lega mai ales de sedanul compact Accent, dar şi de un design care împrumuta suficiente elemente de la mărcile premium.
Acum Hyundai nu se mai inspiră de la ele, dar a avut ce învăţa. A adăugat clasă maşinilor pe care le construieşte, iar i40 este vârful său de lance cu care trebuie să se agaţe cât mai sus printre protagonistele clasei medii.
Sprintând prin ploaie
Hyundai este partener în ultimii ani la turneele finale de fotbal rezervate echipelor reprezentative, iar eu aveam să merg cu i40 la Bucureşti, la cel mai mare eveniment fotbalistic organizat vreodată în România, finala Europa League. Acum mi-am adus ceva aminte şi acum vă şi povestesc, ca să nu uit, mai ales că mare legătură cu maşina nici n-are. Nu mică mi-a fost mirarea să văd maşini în dosul primului inel al Naţional Arena, chiar sub locurile VIP-urilor. Sau poate or fi fost maşinile care duceau VIP-urile la locurile lor, că prea erau toate negre şi aveau aceeaşi siluetă. Tot negru era şi i40, iar silueta sa – la fel de atrăgătoare. Daţi jos logo-ul de pe maşină şi VIP-urile cred că n-ar ocoli-o când vor face următoarea achiziţie.
N-am să continui să vă descriu maşina din toate unghiurile, pentru că de oriunde ai privi-o tot drăguţă este. Proporţiile sunt bine echilibrate şi ar fi greu de tot să spun unde mai trebuia tăiat sau pe unde ar mai fi trebuit de pus ceva. Este făcută să prindă cât mai multe gusturi şi am certitudinea că nu-i va fi chiar greu.
De fapt nici n-am stat eu prea mult să-i analizez exteriorul. Era abia 7 şi eu plecam spre Bucureşti la marea finală. Dar tot 7 era, oră la care de obicei nici nu mă trezesc. Şi mai era şi înnorat. După atâtea zile frumoase, chiar când voiam să stau cât mai mult printre suporterii finalistelor se înghesuiau norii de parcă se înnopta, nu abia începea o zi atât de importantă pentru România. De cum am pus cheia în contact, maşina m-a primit pe muzică, dar nu de la instalaţia audio, ci ca un fel de salut. Am pornit motorul Diesel de 1.7 litri, am pus cutia de viteze automată pe Drive şi am pornit. Nu chiar ca din puşcă, pentru că nu mă trezisem chiar de tot, dar m-am pus în mişcare gospodăreşte. Văzusem eu în dreapta consolei centrale un buton SPORT pe care mi-am zis că-l voi folosi la nevoie. Sau de plăcere. Sau de amândouă. Cert este că nu mai eram şi eu atât de înnegurat. Consola centrală este impunătoare, ca un bust de atlet, semn că atunci când vrei să-şi umfle puţin muşchii nu poţi rata butonul de care tocmai am pomenit.
Maşina trece repede prin toate treptele de viteză şi se aşează bine pe drumul drept, însă primele viraje întâlnite le-am abordat ceva mai sportiv şi direcţia a pus maşina acolo unde voiam eu s-o duc. Nu s-a clintit de pe traiectorie, chiar dacă la una din curbe am exagerat puţin. Probabil aveam nevoie de un impuls ca să funcţionez la parametri optimi, iar de la Roman încolo cred că am şi reuşit. Numai că vremea nu mă lăsa să mă bucur pe deplin de maşină. După ce am ieşit din Bacău a început să picure, iar după Adjud ploua deja cu găleata. Mă amăgeam eu că sunt totuşi departe de Bucureşti şi soarele avea tot timpul să apară, dar de la Focşani ştergătoarele funcţionau la foc automat. Îşi făceau bine treaba, numai că de la Buzău norii s-au încreţit, semn că speranţele mele nu aveau să fie în zadar. Dar cu cât mă apropiam de Bucureşti iar a început să plouă. Nu prea apăsat, dar suficient cât să mă trimită cu gândul că în loc să văd cum se comportă suporterii mă voi apuca de lucrat. Indiferent de cum a fost vremea sau starea drumului, i40 a rulat la fel de imperturbabil. Pentru el condiţiile erau optime mereu. Condusul era tot o plăcere, extrem de comod, iar motorul şi-a făcut treaba chiar şi fără să-l dopez cu butonul SPORT. Până şi consumul a fost unul pe placul meu, la destinaţie indicând 5,6 litri/100 kilometri.
Bine mai e să mergi în spatele Poliţiei!
A doua zi, după finală, nu m-am mai trezit chiar atât de dimineaţă, iar vremea era splendidă. N-avea de ce sa-mi facă în ciudă pentru că petrecusem cu o zi în urmă o după-amiază excelentă şi o seară memorabilă. Noaptea a fost pentru cei care au cucerit trofeul, aşa că eu mi-am zis că imediat cum ies din Bucureşti văd ce-i cu butonul SPORT. L-am apăsat cu toată încrederea, nu însă fără să-mi amintesc că la unul din testele trecute, nu chiar îndepărtat, exact când voiam să văd ce poate un buton cumva similar am intrat în bătaia radarului. Nu m-am ales cu nici o amendă, dar de data asta am vrut doar să mă conving ce bănuiam. Pe SPORT motorul schimbă vitezele mult mai sus şi este cam singurul prilej când îl poţi auzi cum sună. În rest este silenţios, liniştit şi merge imperturbabil. Dar la cei 136 CP nu poţi spune că maşina se transformă într-o săgeată, ci că are o reacţie mai rapidă, pe care o poţi obţine şi fără apăsarea butonului, ci una mai energică pe acceleraţie.
Apoi am vrut să văd ce-i cu padelele din spatele volanului şi am văzut, tot cum mă aşteptam, că maşina schimbă singură viteza dacă ai ajuns undeva la 5.000 rot/min. Tot legat de padele, dacă eşti pe Drive şi tragi de oricare din cele două maşina trece pe manual, fără a fi nevoie să fie trasă şi maneta spre stânga. Poţi schimba vitezele de la padele, dar dacă maşina simte că rulezi constant revine ea pe DRIVE.
Mi-am adus aminte că i40 are şi frâne bune atunci când a trebuit să le folosesc. Ştiţi bine că nu-mi plac frânările bruşte şi de regulă fac cam totul pentru a le evita, dar chiar am avut nevoie de o frână mai consistentă şi maşina şi-a făcut datoria chiar în condiţiile unui carosabil umed. Dar dacă tot veni vorba de radar nu pot să trec fără să vă spun că am mers în spatele a două maşini de poliţişti. Câţiva kilometri buni în spatele fiecăreia. Mai întâi a fost vorba despre o dubiţă premiată de mama focului. Mergea cam cu 110 km/h în afara localităţilor, dar tare am vrut să văd cum se comportă acolo unde viteza maximă scade la 50. Ei bine, pentru alţii este 50, pentru dubiţa albă era 90. Aşa face Poliţia, aşa fac şi eu. Vreau să vă spun că mi-era greu să mă ţin de ea. Obişnuinţa mă determina să reduc viteza, deşi eu unul n-aş fi avut nimic de reproşat celui de la volanul dubiţei.
A doua maşină în spatele căreia am mers a fost un Logan alb. Cam la fel mergea în afară, dar acesta nu trecea de 80 km/h prin comune. Dar nici nu scădea. La fel, nu i-aş fi reproşat nimic, deoarece rula în condiţii de vizibilitate excelentă, pe carosabil uscat şi un trafic lejer. Dacă şi colegii lor de la circulaţie ar proceda cumva la fel poate n-ar mai fi şoferii atât de grăbiţi încât să ruleze cu viteze ameţitoare în afara localităţilor sau să-şi monteze ditamai antenele pentru a scăpa de radare. Am zis doar poate, pentru că discuţia este tare lungă şi nu am pretenţia că pot lămuri totul în doar câteva rânduri, că atât mai am din acest material.
Eu însă, cumva încurajat de maniera de condus a celor două maşini, am mers ceva mai tare decât cu o zi în urmă, dar nu cred că am atins 150 km/h de două ori, pentru puţine secunde. i40 este o maşină cu care trebuie să rulezi în regim de croazieră ca să te poţi bucura de ea. Nu are rost s-o fugăreşti inutil pe drumurile noastre, ci trebuie s-o exploatezi în aşa fel încât să te poţi bucura de tot ce-ţi oferă. Iar la 180 sau 200 km/h vă asigur că veţi pierde multe din atuurile pe care le are. Nu mai pun la socoteală banii care v-ar ieşi din buzunare pentru motorina în plus consumată. Când am ajuns la Iaşi, consumul mediu îmi indica 6.0 litri/100 kilometri, ceea ce este mai mult decât rezonabil în condiţiile în care am făcut tot felul de experimente în apropierea zonei roşii a turometrului.